termenul căsătorie levirată, din latină levir însemnând fratele soțului sau cumnatul, se referă la căsătoria dintre o văduvă și fratele soțului ei decedat. Dacă un bărbat căsătorit murea fără fiu, fratele său urma să se căsătorească cu văduva. Practica este reflectată în trei texte din Vechiul Testament: Gn 38.6–11, Cartea lui Rut și Dt 25.5–10.
scopul legii în Deuteronom a fost de a preveni pierderea proprietății familiei prin căsătoria văduvei în afara clanului. Legea se aplica numai în cazul fraților care au trăit împreună și au lucrat în proprietate comună. Căsătoria leviratului ar asigura eliberarea decedatului și ar transmite moștenirea Primului Născut al noii uniuni. Mai târziu, legea leviratului s–a aplicat numai dacă nu s-a născut niciun copil, deoarece fiicele puteau moșteni (Nm 27,8; 36,6-7). Dacă cumnatul a refuzat să se căsătorească, cumnata sa și-a scos Sandala public și l-a scuipat în față pentru că a refuzat să construiască casa fratelui său (Dt 25.7–10). În Rut, în lipsa unui cumnat, alte rude aveau datoria de a se căsători cu văduva în ordinea apropierii de rudenie cu ea. Atât văduva, cât și ruda ar putea refuza să se căsătorească în acest caz fără rușine (Ru 3.10; 3.13).
în Mt 22.23–28; Mc 12.18–23; LC 20.27–33, întrebarea adresată lui Hristos despre căsătoria unei văduve cu șapte frați reflectă legea leviratului. Deși nu se găsește în Codul lui Hammurabi, obiceiul era cunoscut și printre asirieni și hitiți. Aici moartea în timpul angajamentului a adus și legea în vigoare .
Bibliografie: p. cruveilhier, „le L Oktivvirat chez les h Oktobreux et chez les Assyriens,” Revue biblique 34 (Paris 1925) 524-546. m. burrows,” căsătoria Levirată în Israel”, Jurnalul de literatură biblică 59 (Boston 1940) 23-33. r.de vaux, Israelul antic, viața și instituțiile sale, tr. j. mchugh (New York 1961) 37-38.