dacă un cursant de limbă este întrebat care cred că este scopul unui curs de limbă, probabil că ar răspunde că este de a preda gramatica și vocabularul acelei limbi. Cu toate acestea, dacă sunt întrebați care este scopul lor ca cursanți de limbi străine, ar răspunde cel mai probabil că este să poată comunica în acea limbă.
nu spun că, în realitate, scopul unui curs de limbă este de a preda numai gramatica și vocabularul — ei bine, cel puțin nu ar trebui să mai fie doar asta. (Am fost într-un curs cu o abordare atât de depășită, iar rezultatele au fost, desigur, slabe). Din fericire, accentul predării limbii a doua s-a mutat de la predarea pur gramaticală și vocabular, la furnizarea abilităților pentru o comunicare eficientă. În terminologia lingvistică, un curs de limbă nu ar trebui să aibă ca scop doar „competența lingvistică”, ci „competența comunicativă” în general.
dar ce înseamnă acești Termeni? Competența comunicativă este un termen inventat de Dell Hymes în 1966 ca reacție la Noam Chomskyeste (1965) noțiunea de „competență lingvistică”. Competența comunicativă este cunoașterea funcțională intuitivă și controlul principiilor utilizării limbajului. După cum observă Hymes:
„…un copil normal dobândește cunoașterea propozițiilor nu numai ca gramatică, ci și după caz. El sau ea dobândește competența cu privire la momentul în care să vorbească, când nu și cu privire la ce să vorbească cu cine, când, unde, în ce mod. Pe scurt, un copil devine capabil să realizeze un repertoriu de acte de vorbire, să ia parte la evenimente de vorbire și să evalueze realizarea lor de către alții.”
(Hymes 1972, 277)
cu alte cuvinte, un utilizator de limbă trebuie să folosească limba nu numai corect (pe baza competenței lingvistice), ci și în mod corespunzător (pe baza competenței comunicative). Desigur, această abordare nu diminuează importanța învățării regulilor gramaticale ale unei limbi. De fapt, este una dintre cele patru componente ale competenței comunicative: lingvistică, sociolingvistică, discurs și competență strategică.
- competența lingvistică este cunoașterea codului limbii, adică a gramaticii și vocabularului său, precum și a convențiilor reprezentării sale scrise (script și ortografie). Componenta gramaticală include cunoașterea sunetelor și pronunția lor (adică fonetică), regulile care guvernează interacțiunile și modelele sonore (adică fonologie), formarea cuvintelor prin ex. inflexiune și derivare (adică morfologie), regulile care guvernează combinația de cuvinte și fraze pentru a structura propozițiile (adică. sintaxa) și modul în care sensul este transmis prin limbaj (adică semantică).
- competența sociolingvistică este cunoașterea regulilor socioculturale de utilizare, adică cunoașterea modului de utilizare și de răspuns adecvat la limbă. Adecvarea depinde de stabilirea comunicării, a subiectului și a relațiilor dintre persoanele care comunică. Mai mult, a fi adecvat depinde de a ști care sunt tabuurile celeilalte culturi, ce indici de politețe sunt folosiți în fiecare caz, care ar fi termenul corect politic pentru ceva, cum ar fi o atitudine specifică (autoritate, prietenie, curtoazie, ironie etc.) este exprimat etc.
- competența discursului este cunoașterea modului de a produce și înțelege texte orale sau scrise în modurile de vorbire/scriere și, respectiv, ascultare/citire. Este să știi cum să combini structurile lingvistice într-un text oral sau scris coeziv și coerent de diferite tipuri. Astfel, competența discursului se ocupă de organizarea cuvintelor, frazelor și propozițiilor pentru a crea conversații, discursuri, poezie, mesaje de e-mail, articole de ziar etc.
- competența strategică este capacitatea de a recunoaște și repara defecțiunile de comunicare înainte, în timpul sau după ce acestea apar. De exemplu, vorbitorul poate să nu cunoască un anumit cuvânt, astfel va planifica fie să parafrazeze, fie să întrebe ce este acel cuvânt în limba țintă. În timpul conversației, zgomotul de fond sau alți factori pot împiedica comunicarea; astfel, vorbitorul trebuie să știe cum să mențină canalul de comunicare deschis. Dacă comunicarea nu a reușit din cauza unor factori externi (cum ar fi întreruperile) sau din cauza faptului că mesajul a fost înțeles greșit, vorbitorul trebuie să știe cum să restabilească comunicarea. Aceste strategii pot fi cereri de repetare, clarificare, vorbire mai lentă sau utilizarea gesturilor, luarea de rânduri în conversație etc.
aceste patru componente ale competenței comunicative ar trebui respectate în predarea unei limbi străine —și de obicei sunt prin metode moderne de predare utilizate în predarea limbii a doua. De obicei, cele mai multe dintre cele de mai sus sunt cel mai bine învățate dacă elevul de limbă se scufundă în cultura unei țări care vorbește limba țintă. Nu ar fi minunat dacă metodologiile de predare a limbilor străine i-ar ajuta pe cursanți să ajungă la o competență comunicativă într-o mare măsură, chiar dacă elevul nu s-a cufundat niciodată în cultura țintă?