Infernul lui Dante-cercul 4-Canto 7

avariția și risipirea

avariția-lăcomia, pofta de câștig material – este una dintre nelegiuirile care provoacă cel mai mult mânia disprețuitoare a lui Dante. În concordanță cu zicala biblică că avariția este „rădăcina tuturor relelor” (1 Timotei 6:10), gândirea creștină medievală a privit păcatul ca fiind cel mai ofensator pentru spiritul iubirii; Dante merge și mai departe învinovățind avariția pentru corupția etică și politică din societatea sa. Ciacco identifică avariția-împreună cu mândria și invidia-ca fiind unul dintre viciile primare care aprind inimile Florentine (Inf. 6.74-5), iar poetul condamnă în mod constant lăcomia și efectele ei în întreaga Comedie divină. În consecință, Dante nu arată milă-spre deosebire de atitudinea sa față de Francesca (pofta) și Ciacco (lăcomia) – în selecția sa de avariție ca păcat capital pedepsit în al patrulea cerc al iadului (Infernul 7). El prezintă cu răutate păcatul ca un viciu comun al călugărilor și conducătorilor Bisericii (inclusiv cardinali și papi) și îi degradează în continuare pe păcătoși făcându-i atât de mizerabili din punct de vedere fizic încât sunt de nerecunoscut călătorilor (Inf. 7.49-54). Definind păcatul ca „cheltuială fără măsură” (7.42), Dante aplică pentru prima dată principiul clasic al moderației (sau „mijlocul de aur”) pentru a critica dorința excesivă pentru un obiect neutru atât într-o direcție („pumnii închiși”: avariție), cât și în cealaltă (cheltuind prea liber: risipă). În mod potrivit, aceste două grupuri se pedepsesc și se insultă reciproc în viața de apoi.
Înapoi sus
Plutus

Plutusul lui Dante, simbolul păzitor al celui de-al patrulea cerc (avariția și risipirea), este-ca și alte creaturi infernale-un hibrid unic de surse și naturi. Adesea descris ca zeul mitologic al lumii interlope clasice (Hades), Plutus apare și în unele cazuri ca zeul bogăției. Dante îmbină perfect aceste două figuri făcând din Plutus „marele dușman” (Inf. 6.115) în iad cu o relație specială cu păcatul cel mai strâns asociat cu bogăția materială. Dante combină în mod similar naturile umane și bestiale în concepția sa despre Plutus (Inf. 7.1-15): el posedă puterea vorbirii (deși sensul precis al cuvintelor sale-un fel de invocare către Satana-este neclar) și capacitatea de a înțelege-sau cel puțin de a reacționa la-cuvintele respingătoare ale lui Virgil, în timp ce manifestă în același timp o furie bestială distinctă și, probabil, trăsături asemănătoare animalelor.
înapoi la început
Fortuna
în concordanță cu rechizitoriul său devastator de atitudini păcătoase față de bogăția materială, Dante are o idee foarte puternică și originală despre rolul averii în afacerile umane (Inf. 7.61-96). Norocul este cu siguranță o forță puternică în filosofia și literatura anterioară, mai ales în consolarea filozofiei lui Boethius. Dante susține că a citit această lucrare latină, care a fost extrem de influentă de-a lungul Evului Mediu, în perioada dificilă care a urmat morții iubitei sale Beatrice. Fortune, pentru Boethius, este reprezentată ca o zeiță nestatornică și răutăcioasă care se bucură de capacitatea ei de a schimba circumstanțele unui individ-în bine sau în rău-dintr-un capriciu. Este mult mai constructiv, potrivit lui Boethius (care a fost lipsit pe nedrept de posesiunile, onorurile și libertatea sa), să ignori cu totul statutul pământesc al cuiva și să te încrezi doar în ceea ce este sigur și imuabil. Norocul advers este în cele din urmă mai bun decât norocul, deoarece este mai eficient în predarea acestei lecții.
Fortuna lui Dante este, de asemenea, feminină, dar el o imaginează ca un „slujitor divin” (o inteligență angelică) care ghidează distribuția bunurilor lumești, la fel cum lumina și bunătatea lui Dumnezeu sunt distribuite în întregul univers creat. Ea este mai presus de luptă, imună atât la laudă, cât și la vină din partea celor care experimentează urcușurile și coborâșurile acțiunilor ei. La fel cum Dante „demonizează” creaturi mitologice din lumea interlopă clasică, tot așa „îndumnezeește” într-un sens pozitiv reprezentarea tradițională a averii. Căile Norocului, ca și aplicarea dreptății divine în general, sunt pur și simplu dincolo de capacitatea înțelegerii umane.
înapoi la început
Audio