printre cuvintele cele mai hilar în limba engleză este „dagnabbit.”Este plin de silabe dure foarte amuzante și, pentru majoritatea americanilor, se aude cel mai adesea ieșind din gura de desene animate a lui Yosemite Sam, care are o voce amuzantă și o pălărie mare (pălăriile mari sunt, de asemenea, amuzante).
dar modul în care a evoluat cuvântul nu este chiar amuzant. Este întunecat și amenințător și pavat cu frică. „Dagnabbit”, împreună cu cuvintele englezești „urs” și „lup”, sunt creații ale unei populații îngrozite, speriate de ființe vizibile și nu.
aceste cuvinte sunt numite, printre lingviști, deformări tabu. Sunt cuvinte pe care le-am creat pentru că, într-un fel foarte fantezist, ne este frică de adevăratele nume ale dușmanilor și stăpânilor noștri. Dagnabbit este un exemplu al puterii percepute a cuvintelor de a ne răni.
este ușor de presupus că limbajul este, pentru toate variațiile și complexitățile sale, o scurtătură, o modalitate de a transmite sens prin sunete care reprezintă concepte. Dar limba în sine are putere. Cuvântul pentru un anumit concept nu este doar un simbol; este legat într-un fel fundamental de conceptul în sine. Acest lucru apare în cele mai vechi povești ale omenirii: ideea este că fiecare lucru—persoană, Dumnezeu, obiect—are un nume adevărat și că cunoașterea acelui nume adevărat transmite putere. Există povești despre adevăratul nume al Zeului Soare egiptean Ra, al zeului monoteist evreu, și mai târziu al diferiților îngeri și demoni și vrăjitori în povești variind de la Biblie la, UH, romanele fantastice din Earthsea scrise de Ursula K. Le Guin.
în povești ca cele de mai sus, numele adevărat al cuiva este un secret păzit cu grijă, iar dacă cineva află numele tău adevărat, ești un fel de înșurubat; acea persoană va avea tot felul de putere asupra ta. Dar, încântător, acest concept se traduce și în viața de zi cu zi, non-fantezie-roman. Doar că nu știm întotdeauna.
versiunea reală a acestei idei foarte amuzante este un pic diferită, parțial pentru că oamenii nu sunt eroi pe scara lui Ulise sau a zeului evreu sau Duny de la un vrăjitor din Earthsea. În schimb, suntem idioți slabi, fragili, care nu pot profita cu adevărat de puterea numelor adevărate; în schimb, suntem îngroziți de ele și riscăm o moarte groaznică dacă le folosim.
„deformarea tabu este o modalitate posibilă pentru un cuvânt de a-și schimba sensul”, spune Andrew Byrd, profesor de lingvistică la Universitatea din Kentucky, specializat în limbi Indo-europene. Practic, ne este frică de adevăratele nume ale anumitor ființe sau concepte, pentru că a le folosi ar putea însemna să le invocăm, ceea ce nu vrem, sau să le furăm, ceea ce cu siguranță nu vrem, sau pur și simplu să-i enervăm pe alți oameni pe noi, ceea ce este puțin mai rău, dar încă nu este ideal. Numele adevărat este puternic, iar noi, oamenii normali, nu putem face față acestei puteri. Așa că evităm să folosim numele adevărat, dar uneori trebuie să comunicăm între noi despre acele ființe sau concepte. Asta înseamnă că trebuie să găsim o modalitate de a vorbi despre ceva fără a folosi cuvântul real pentru asta.
un exemplu excelent în acest sens este cuvântul „urs”, în engleză. „Ursul” nu este adevăratul nume al ursului. Acest nume, pe care sunt liber să-l folosesc, deoarece singurul urs din apropierea locului în care locuiesc este ursul negru american, care nu amenință în mod decisiv, este h₂. Sau cel puțin a fost în Proto-Indo-European, limba de bază ipotezată pentru limbi, inclusiv engleză, franceză, Hindi și rusă. Ursul, împreună cu lupul, a fost cel mai înfricoșător și mai periculos animal din zonele nordice unde se vorbea Proto-Indo-European. „Pentru că urșii erau atât de răi, nu ai vrut să vorbești direct despre ei, așa că te-ai referit la ei într-un mod oblic”, spune Byrd.
H₂, care se pronunță cu o mulțime de zgomote guturale, a devenit baza pentru o grămadă de alte cuvinte. „Arctic”, de exemplu, ceea ce înseamnă probabil ceva de genul „țara ursului”.”La fel și cu Arthur, un nume construit probabil pentru a prinde o parte din puterea ursului. Dar în limbile germanice, ursul este numit…urs. Sau ceva similar. (În Germană, este B-ul.) Teoria predominantă este că acest nume provine dintr-o descriere simplă, adică „cea maro.”
în limbile slave, descrierile s-au îmbunătățit și mai mult: cuvântul rusesc pentru urs este medved, ceea ce înseamnă „mâncător de miere.”Aceste nume nu au fost făcute pentru a fi drăguțe; au fost create din frică.
este demn de remarcat faptul că nu toată lumea a fost atât de speriată de urși. Unele limbi au permis ca adevăratul nume al ursului să evolueze într-un mod normal, cu modificări minore; numele grecesc era Arktos, ursosul Latin. Încă numele adevărat. Astăzi în franceză, este al nostru, iar în spaniolă este oso. Ursul pur și simplu nu era o amenințare atât de mare în climatul mai cald al vorbitorilor de limbă romantică, așa că nu s-au deranjat să se teamă de adevăratul său nume.
un alt exemplu este modul în care evreii refuză să folosească adevăratul nume al lui Dumnezeu, care este alcătuit din patru litere ebraice care corespund aproximativ literelor latine Y, H, V și H. (poate. În Ebraică, simbolurile care corespund aproximativ cu Y și V pot fi folosite și ca vocale.) Oricum, evreii în mod tradițional nu vorbesc acest cuvânt, iar atunci când este scris, există reguli specifice cu privire la modul de tratare a hârtiei pe care este scris. Uneori, acest lucru a fost aplicat chiar și traducerilor; mi s-a spus în școala Ebraică să scriu cuvântul „Dumnezeu”, care este de origine germanică și nu apare în niciuna dintre cărțile sfinte evreiești importante, ca „Dumnezeu”. Acest lucru a fost util pentru că nimeni nu a vrut să îngroape ritualic Caietele noastre de compoziție de mied.
dar YHVH apare în cărțile sfinte și, astfel, pentru a vorbi despre Dumnezeu, evreii au venit cu zeci de opțiuni. Hashem înseamnă, literalmente, ” numele.”Adonai înseamnă „Domn”, înseamnă Elohim…nimeni nu e sigur de asta. Poate ” Puterea „sau ” divinul”, ceva de genul acesta. Cu unele deformări tabu, cum ar fi” ursul”, practic am înlocuit adevăratul nume cu altceva; nu mulți oameni știu că este chiar un înlocuitor. Numele evreiesc al lui Dumnezeu este scris și așa rămâne cunoscut, dar în alte cazuri, deformarea poate prelua.
există tot felul de lucruri de care noi, ca oameni, suntem prea speriați pentru a-i folosi numele real. Dumnezeu, sigur, lovirea întotdeauna oameni, foarte înfricoșător. Urși, același lucru, deși „lovirea” poate să nu fie cuvântul corect pentru un atac de urs. Unele cuvinte, cum ar fi insultele etnice, sunt atât de respingătoare încât nu pot fi folosite deloc sau sunt limitate la utilizarea în grup.
există și ceva numit „limbi soacre”, care nu sunt chiar limbi. În unele limbi-limbile etiopiene Est-centrale, cum ar fi Kambaata, limbile aborigene australiene, cum ar fi Dyirbal—există un tabu care împiedică tinerii căsătoriți să comunice direct cu socrii. Care iese în diferite moduri; s-ar putea să trebuiască să adresați cereri unui obiect sau animal neînsuflețit („câine, sigur că mi-ar plăcea dacă sarea mi-a fost transmisă”) sau ar trebui să evitați să folosiți chiar și sunetele de bază din numele socrului.
oricum, acesta este un mod în care o deformare tabu ia amploare: ignorând numele adevărat și venind cu o descriere care să se refere indirect la el. Dar nu asta s-a întâmplat cu dagnabbit.
o problemă fundamentală cu schimbarea unui nume adevărat este că nu îl poți schimba complet. Puteți să-l descrieți, ca și în cazul „ursului”, dar dacă ați decide că în loc de h₂-uri, ați numi doar ursul, nu știu, bing-bong, nimeni nu ar ști ce ați vrut să spuneți și întregul exercițiu ar fi inutil. Deci, o modalitate foarte mascată de a evita utilizarea unui nume adevărat este să-l modificați puțin.
există reguli pentru modul în care puteți modifica un nume. Dacă îl schimbi prea mult, nimeni nu va ști ce vrei să spui; dacă nu îl schimbi suficient, oamenii ar putea presupune că folosești numele adevărat, ceea ce încerci să eviți în primul rând.
deci, pentru a găsi echilibrul potrivit, puteți schimba anumite sunete doar pentru anumite alte sunete, într-o strategie numită disimilare. Sunetele individuale care alcătuiesc cuvinte sunt numite foneme și vin în grupuri. Există fonemele nazale, care sunt sunete care sunt făcute prin eliberarea aerului prin nas, cum ar fi „m” și „n”. consoanele „k” și „g”, și „b” și „p”, sunt perechi: sunt produse foarte, foarte similar în gură. Vocalele precum ” oh „și” oo ” sunt similare; doar ajustări minore ale poziției limbii. Încercați să faceți aceste sunete chiar acum. Aproape identic, Nu?
dar dacă schimbați doar un sunet pentru un alt sunet foarte similar, ar putea fi puțin prea aproape. În cazul unui cuvânt precum „dracu”, de care ne temem pentru că se referă la sex și, de asemenea, pentru că presiunea socială indică faptul că este un cuvânt pe care nu ar trebui să-l spunem foarte des, doar schimbarea sunetului vocal de la, să zicem, „uh” la „ah”, care sunt sunete similare, s-ar putea să nu aibă cu adevărat rezultatul dorit. Dacă strigi ” fahk!”cineva ar putea crede că înjuri, dar cu accent. Așa că modificăm foarte ușor prima consoană „f”, de la” f „la” fr”, păstrăm” k ” final și schimbăm vocala mai semnificativ. Așa obținem „ciudat „și” frick”, care sunt suficient de asemănătoare cu cuvântul original încât toată lumea știe ce vrei să spui, dar suficient de diferite încât nimeni nu crede că înjuri. O altă modalitate ar fi să vină cu cuvinte care sună foarte asemănător, dar sunt cuvinte în sine: așa Creștinii care vor să evite să spună „Isus Hristos” sfârșesc cu „brânză și orez”.”
strategiile devin mai aprofundate decât atât și trebuie să ne aventurăm mai departe pentru a decoda „dagnabbit”, care este, desigur, o deformare tabu a cuvântului „la naiba.”Pentru a face asta, să descompunem” la naiba „în două părți:” Dumnezeu „și” la naiba.”
o strategie se numește metateză, care se pronunță cu accent pe a doua silabă, cum ar fi „meh-TAGH-thuh-sis.”(„Agh „este modul în care tastez sunetul vocal în” pisică.”) Metateza este un comutator de sunete într-un cuvânt. Destul de simplu: în loc de” Dumnezeu”, ai spune „câine”.”Folosiți o disimilare pentru vocală—schimbați” ah „în”agh „—și ajungeți la ” dag.”Excelent! Pe jumătate făcut!
„Nabbit” ca comutator pentru „dammit” este mai distractiv, pentru că ajungem să folosim atât disimilarea, cât și metateza. „M „și” n”, amintiți-vă, sunt împerecheate împreună, sunete foarte asemănătoare. Așa că schimbați unul cu altul. „D” și ” b ” sunt, de asemenea, perechi: se numesc opriri, ceea ce înseamnă că opriți mișcarea aerului din gură. (Asta este spre deosebire de un sunet ca „s”, care teoretic ar putea continua atâta timp cât aveți aer în plămâni. Dar nu puteți face sunetele „d „sau” b ” fără a opri curgerea aerului.)
deci, folosind disimilarea, ajungem la „bannit.”Destul de bine, dar nu grozav. Ce se întâmplă dacă folosim metateza pentru a schimba poziția noilor noastre consoane în acel cuvânt? Ah ha! Nabbit. Pune-le împreună și ne-am dat seama dagnabbit. Acest lucru ne oferă, de asemenea, o cheie pentru a face propriile noastre deformări tabu, dacă vrem. De exemplu! M-am săturat de iarnă. Iarna ar trebui să fie un cuvânt rău. Vă rugăm să vă referiți întotdeauna la iarnă ca ” Moară.”Cu puțin noroc, evitând adevăratul nume al sezonului întunecat, putem evita să-l invocăm anul viitor.