Sfântul Celestin V, numele original Pietro da Morrone, sau Pietro Del Murrone, (născut în 1215, Isernia?, Regatul celor Două Sicilii—a murit la 19 mai 1296, lângă Ferentino, Statele Papale; canonizat la 5 mai 1313; ziua sărbătorii 19 mai), Papa din 5 iulie până în decembrie. 13, 1294, primul pontif care a abdicat. El a fondat Ordinul Celestin.
Pietro a fost benedictin în tinerețe, dar în curând a devenit pustnic și a trăit în Munții Abruzzi, lângă Sulmona. Ascetismul său riguros a atras adepți și a devenit capul unui grup de pustnici (c. 1260) care au fost numite mai târziu Celestine și încorporate în Ordinul benedictin.
Celestin avea optzeci de ani când a fost ales Papă la 5 iulie 1294. El a acceptat numai din cauza situației periculoase a Bisericii: papalitatea era vacantă de doi ani. Deși era un om sfânt, îi lipsea capacitatea administrativă și considera papalitatea o distragere de la lupta sa ascetică pentru mântuire. El nu avea încredere în cardinali și a devenit dependent de regele Carol al II-lea al Neapolelui, cu ai cărui susținători a umplut Curia. Mai mult, el și-a favorizat proprii pustnici și Spiritualii franciscani, cărora le-a permis să se separe de partea principală a ordinului lor, soluție care a fost mult mai târziu făcută permanentă după o lungă luptă.
după ce a întâmpinat mari dificultăți, Celestine și-a dat seama că ar fi periculos pentru biserică și pentru sufletul său, dacă ar continua ca papă. Prin urmare, s-a consultat cu cardinalii și a demisionat, pe 13 decembrie.
după ce Cardinalul Benedict Caetani a devenit succesorul său ca Bonifaciu al VIII-lea, unii au susținut că demisia este ilegală. Astfel, majoritatea cardinalilor au considerat că este recomandabil să-l țină pe Celestin sub supraveghere și nu i s-a permis să se întoarcă la schitul său. Pe punctul de a scăpa prin Marea Adriatică, a fost capturat și trimis înapoi la Boniface, care l-a ținut internat în Castelul Fumone, unde a murit. Deși Celestine a avut curajul să pună capăt unei situații imposibile, Dante îl plasează la intrarea în iad pentru abdicarea sa și face aluzie la Papa (Inferno, iii, 59ff.) ca”. . . cel care a făcut, prin lașitate, marele refuz.”